Carte bună

“Serotonina” (Michel Houellebecq) – recenzie

01/09/2019

Foarte la modă acum, „Serotonina” lui Michel Houellebecq apare în toate vitrinele librăriilor, este citită prin metrou, în parc, și cine nu o are se interesează asiduu de cumpărarea ei. Ceea ce face deliciul observării acestui fenomen, ca persoană care am citit-o deja, este că mulți amatori de lectură houellebecq-ciană se aruncă asupra ei cu o foame neobișnuită de serotonină.

Ar fi drăguț să găsești în paginile ei un tratat de fericire pe înțelesul tuturor, cu liste și pași, metode și acțiuni concrete de urmat ca ei să-și astâmpere această poftă, nu?

În realitate, Houellebecq, în stilul lui propriu, este mult mai departe de standardele de fericire către care ni se propune să ne îndreptăm cohorte, este de un realism și de o actualitate fruste. Ceea ce face ca povestea să fie vie, într-un context mult mai larg de întâmplări actuale și reale, în care e doar o verigă dintr-o rețea. Mișcările din acest cadru al prezentului pot modela și remodela succesiunea întâmplărilor din roman, și-i pot da finaluri multiple.

Dar să privim puțin mai îndeaproape:

„Primele antidepresive cunoscute (Seroplex, Prozac) măreau nivelul de serotonină sangvină inhibând recaptarea ei de către neuronii 5-HT1”. O nouă generație de antidepresive de prin 2017 se remarcă prin Captorix (“cu un mecanism mult mai simplu, deoarece era vorba de favorizarea eliberării prin exocitoză a serotoninei produse la nivelul mucoasei gastro-intestinale”. )*

Pe tot parcursul poveștii, personajul utilizează Captorix. Captorix, adjuvant artificial, pentru o degringoladă de întâmplări de o absurditate naturală.

Nu intru în detalii privind întâmplările povestite, ce am remarcat este tonul pe care îl folosește în poveste: ușor ironic și profund deziluzionat, personajul însuși fiind oarecum dezorientat în acțiunile pe care trebuie să le întreprindă, în absența vreunui fel de reper clar.

Pe parcurs, Captorix îl ajută, îi suplinește lipsa de serotonină și îl susține în a-și continua activitățile de persoană de 40 de ani, angajat în funcții discutabil de eficiente, cu un singur prieten bun, preponderent singur.

În felul în care evoluează lucrurile, nu suntem scutiți nici din a vedea personajul balansând între diverse posibilități, pe cât de frumoase unele, pe atât de întunecate altele.

Către finalul poveștii, artificiul medicamentos devine regenerator de serotonină naturală. Personajul reușește să depășească stadiul de pacient care se bazează strict pe Captorix pentru a-și menține sănătatea. Respectuos față de faptul că luna nu pică de pe cer, observă că: “Dumnezeu se ocupă de noi în realitate, se gândește la noi în fiecare clipă, și ne dă directive uneori foarte precise. Aceste elanuri de dragoste care abundă în pieptul nostru până într-acolo încât ne taie răsuflarea, aceste iluminări, aceste extazuri, inexplicabile dacă luăm în considerare natura noastră biologică, statutul nostru de simple primate, sunt semne extrem de clare.”*

După care… face greșeala de a se întoarce către lumea care nu vrea să vadă: o lume care moare încet de o fericire artificială, pe care o secretă fără nici un medicament și fără nici un scrupul.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply