(recenzie pentru „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, de Fredrik Backman)

OK, să văd de unde încep. Fie de la constatarea că, da, sunt oameni care se descurcă mai bine în situații de criză decât în cele normale (care o fi acest normal?), fie de la aceea că… n-am mai scris de mult timp o recenzie de carte.

Chiar în acest moment, am ceva dezordine în jur, în speranța că mă ajută să scriu acest articol și să pun ordine acolo unde este ea necesară. (Revin și la cele din jur lăsate baltă, după ce voi domoli această dorință și această speranță).

Chiar zilele trecute am avut o scurtă discuție în baza acestei teme: sunt oameni care se descurcă mai bine în situații de criză. Oare sunt? Eu din care categorie fac parte?

 

Este și ceea ce am rezumat din cartea citită acum câteva săptămâni, Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, de Fredrik Backman (Fredrik, și nu Frederik). Cei care au citit-o deja, știu despre ce vorbesc. Bunica era un astfel de personaj.

Ca să o descriu puțin: în situații normale, era o mare dezordine și harababură. Mai exact, răsturna status quo-ul trezind indignare și valuri de dezaprobare, chiar și la propria ei fiică. Să nu mai lungesc vorba și să o citez direct pe ea: când i s-a spus că ar fi în stare să se certe și cu o cameră goală, a răspuns: „Da, și dacă acea cameră nu are dreptate? La asta nu te-ai gândit?”

 

În situații-limită însă, Bunica se activa. Fost medic, obișnuia să sară în ajutor atunci când toată lumea se dădea la o parte. Lua asupra sa pericolul, știind ce să facă și cum să procedeze ca să minimalizeze tragedia. Mai mult, a oferit soluția problemei de viață pentru mulți deznădăjduiți care și-au pierdut, pur și simplu, rostul și reperele în situația de criză: a ajutat o mamă rămasă fără copii să devină psiholog, a găsit un apartament liber în blocul în care stătea, pentru un orfan, și-a format propria nepoată să fie mai degrabă dintre aceia care se descurcă în situații de criză, decât din cei care nu. Lista completă, și detaliile unui astfel de demers, le găsiți în carte.

De unde și titlul, din observarea detaliilor: deși a ajutat, ei îi pare rău. Îi pare rău că nu a ajutat suficient, că nu a fost la înălțimea situației căreia a trebuit să-i facă față atât în criză, cât și în afara ei. Inclusiv, sau mai ales, în raport cu fiica ei.

 

În fapt, nu a fost o neconcordanță atât de mare între felul în care Bunica reacționa în situații de criză și în situații normale. Modul de percepție al celorlalți vizavi de faptele și spusele ei a creat o astfel de discordanță. Cei pe care i-a ajutat nu s-au mirat niciodată că nu a avut timp să scoată bomboanele de sub pernă. Dar cei lângă care doar trăia, da. Cum de?

Cum de poate fi o diferență între felul în care te descurci în situații de criză și cel în care te descurci în mod obișnuit?

Tu dintre care ești? (cu mențiunea că acea criză nu trebuie neapărat să fie aceea cu care s-a confruntat Bunica. Poate să fie criza ta, a mea, a noastră, separat sau laolaltă).

Eu cred că simplul fapt că îți poți pune o asemenea întrebare e un reper pentru păstrarea capacității de a te descurca. În orice fel de situație. Căci răspunsul s-ar putea să fie unul singur: Da. Pot.