Da, o să încerc să dau o formă ceva mai clară impresiilor ușor ambigue pe care mi le-a lăsat filmul.

Pe scurt, este o poveste, cu o intrigă de la care mă așteptam să mă ducă puțin mai departe în exercițiul descifrării de sensuri noi. Și de aici începe partea interesantă.

Totuși, ce-mi spune filmul acesta? Are la bază o temă greu de ignorat. Aceea a vieților succesive.

Prima concluzie: și dacă e adevărat? e de fapt o întrebare…

Faptul că avem de-a face cu o ecranizare după romanul cu același nume, Nosso Lar, scris de mâna lui Chico Xavier, medium, nu mă convinge. Este un caz dintre atâtea altele auzite sau citite. Mai serioasă e întrebarea pe care mi-o pun mie însămi.

Sunt câteva momente-cheie la care mă opresc, și te invit și pe tine să descoperi altele. Să-ți formulezi propria înțelegere a poveștii, și să-ți zâmbești, când simți că ai înțeles ce îți trebuia ție să înțelegi.

Întâi și-ntâi, o frază de la începutul filmului, prin care ni se spune că, pentru Andre Luiz, o parte întunecată, sub aparența de calm și liniște, așteaptă mereu să izbucnească din nou. În cheia vieților succesive, dacă lucrurile stau așa, Andre Luiz are dreptul la o serie infinită de vieți succesive. Ca să știe: până când? Până când, partea întunecată? Privită în altă cheie de interpretare, problema are, iarăși sens. Ți-ai pus întrebarea, și cum și-ar găsi ea răspuns în concepția unei vieți unice și a unei „Case” de Apoi? Merită atenția.

În al doilea rând, Umbral, un fel de purgatoriu. Așa cum este el definit în carte, reprezintă „o zonă destinată pentru epuizarea energiei reziduurilor mentale.” Un conglomerat de circumstanțe, condiții și semeni, menit să purifice prin suferirea lui, și nu prin evitarea lui.

O frază, un gând rostit de Andre Luiz îl vor face să depășească Umbral. Condiția este să aibă gândul viu, fără determinări sociale, și cred, și fără determinări individuale. Să gândească intens, organic chiar.

Sosirea la „Casă” ridică o altă problemă. Evoluția lui Andre Luiz are loc pe Pământ, sau în colonie? S-ar putea ca diferența să fie doar în raportul de forțe care îl definesc. Și atunci?

Fără să intru în detalii și convingeri personale, mă rezum la următoarele considerații:

În ce privește individualitățile care se reîncarnează, acele istorii personale extinse în afara timpului și a spațiului cunoscute, sunt niște povești frumoase. Cu o aură de mister în care ne place să descifrăm cam ce ne dorim.

În ce privește partea întunecată care trebuie supusă la noi și noi experiențe, și sondată în adâncurile ei nebănuite, ar putea fi un adevăr incomod.

Însă, dacă el câștigă întâietate față de aura poveștii frumoase, a-l suferi până la capăt nu este totuna cu a-l depăși pentru ceva mai mult decît o poveste? Ar putea fi, cum ar spune Chico Xavier, „Nosso lar no chão”.