Nu sunt un mare fan al filosofiei, dar mi-a plăcut că are ceva folositor de spus în legătură cu… viața.

Așa că pe undeva, probabil a fost un minim interes care a făcut ca, atunci când mi-a picat în mână o carte de filosofie antică, am deschis-o cu drag. Și am citit-o cu tot atâta plăcere.

Am început cu „Gânduri către sine însuși”, Marcus Aurelius (ed. Humanitas, ediție bilingvă) :

Ceva știam deja despre stoici, din pastiluțele zilnice Daily Stoic, care îmi vorbeau despre Socrate, Seneca, Marcus Aurelius. Așa că nu m-a surprins foarte mult discursul stoic al împăratului roman.

Ceea ce m-au mirat însă au fost câteva reflecții gata să-mi completeze imaginea lumii, așa cum se vede ea prin “ochelarii” unui stoic:

„Principala și cea mai importantă datorie a omului este să se îngrijească de sufletul său, să-l primenească și să nu se lase murdărit de întâmplări exterioare lui însuși.”

…Aici vin să adaug o întrebare retorică pe care am auzit-o la o prietenă dragă. Cineva a necăjit-o printr-o atitudine ursuză, și i-am explicat că respectiva persoană a trecut prin multe greutăți. Atunci mi-a zis așa: „Și totuși, câți oameni nu trec prin suferințe, și asta nu-i schimbă ca oameni, și nu îi face să se comporte urât?”

 

Ei, eu eram tentată să dau primul răspuns care vine omului, firesc, în minte, la această întrebare. Dar am găsit că e bine să-l corectez cu gândul unui clasic: „de ce să te superi pe cei care fac gimnastică împreună cu tine prin această viață?”

Și iar, mai personal vorbind: de ce să te superi pe cei ce ți-au greșit? Nu te așteptai?

Marcus Aurelius a dus gândul chiar mai departe de atât: „ar fi interesant de urmărit și ce le-a dat natura bun, care să compenseze viciile și defectele pe care le au.”

Deci, cât drum mai avem de parcurs, în evoluția înțelepciunii noastre, ca oameni ai anilor 2000?

Și cum facem să reținem, frază cu frază și cuvânt cu cuvânt din aceste gânduri scrise, care, deși adresate lui însuși, au supraviețuit mileniilor și ne vorbesc îndeaproape fiecăruia dintre noi?

În încheiere, am să menționez și ceva despre arta de a trăi, o noțiune destul de familiară celor dintre noi care știu să-și facă viața frumoasă, din puțin:

„Arta de a trăi este mai asemănătoare cu arta luptelor decât cu cea a dansului, prin faptul că trebuie să stai bine pe picioare, fără să cazi și pregătit pentru tot ceea ce ți se ivește în cale, chiar neprevăzut.”

În lumina acestui ultim paragraf, îmi dau seama că practica este mai importantă decât orice continuare a gândului, scrierii sau lecturării. Strălucește în frumusețea, dar și în duritatea ei, pregătind pentru o lume care nu are chiar așa de multe de oferit. Și invită să transformi lupta într-o artă, cu reguli și cunoaștere proprii, care să dea forță vieții. Și strălucire. Căci, experimentarea vieții în sine înseamnă cunoaștere, nu?