Nu am fost un mare fan al lecturii de filosofie, dar mi-a plăcut că ea are ceva util de spus în legătură cu… viața.

Așa că pe undeva, probabil că au fost niște grăunțe de interes care au făcut ca, atunci când mi-a picat în mână o carte de filosofie antică, am deschis-o cu drag. Și am citit-o cu tot atâta plăcere.

Am început seria de filosofie cu Marcus Aurelius: „Gânduri către sine însuși” (ed. Humanitas, ediție bilingvă).

Ceva știam deja despre stoici, din pastiluțele zilnice Daily Stoic, care mă familiarizaseră cu Socrate, Seneca, Marcus Aurelius. Așa că nu m-a surprins foarte mult cursul gândurilor stoice ale împăratului roman.

Ceea ce m-a mirat îndeosebi au fost câteva reflecții care stateau gata să-mi completeze imaginea pe care o vedeam/văd prin ochelarii unui stoic:

„Principala și cea mai importantă datorie a omului este să se îngrijească de sufletul său, să-l primenească și să nu se lase murdărit de întâmplări exterioare lui însuși.”

…Aici vin să adaug o întrebare retorică pe care am auzit-o din gura unei prietene dragi. Cineva a necăjit-o printr-o atitudine ursuză, și i-am explicat că respectiva persoană a trecut prin multe greutăți. Atunci mi-a zis așa: „Și totuși, câți oameni nu trec prin suferințe, și asta nu-i schimbă ca oameni, și nu îi face să se comporte urât?”

 

Păcatul meu era acela de a da spontan răspunsul așteptat la această întrebare. Aici a venit însă gândul unui autor clasic să mă corecteze: „de ce să te superi pe cei care fac gimnastică împreună cu tine prin această viață?”

Și iar, mai personal vorbind: de ce să te superi pe cei ce ți-au greșit? Nu te așteptai?

Marcus Aurelius a dus gândul chiar mai departe de atât: „ar fi interesant de urmărit și ce le-a dat natura bun, care să compenseze viciile și defectele pe care le au.”

Deci, cât drum mai avem de parcurs, în evoluția înțelepciunii noastre, ca oameni ai anilor 2000?

Și cum facem să reținem, frază cu frază și cuvânt cu cuvânt din aceste gânduri scrise, care, deși adresate lui însuși, au supraviețuit mileniilor și ne vorbesc îndeaproape fiecăruia dintre noi?

În încheiere, am să menționez și ceva despre arta de a trăi, o noțiune destul de familiară celor dintre noi care știu să-și facă viața frumoasă, din puțin:

„Arta de a trăi este mai asemănătoare cu arta luptelor decât cu cea a dansului, prin faptul că trebuie să stai bine pe picioare, fără să cazi și pregătit pentru tot ceea ce ți se ivește în cale, chiar neprevăzut.”

În lumina acestui ultim paragraf, îmi dau seama că practica este mai importantă decât orice continuare a scrierii sau lecturării. Strălucește în frumusețea, dar și în duritatea ei, pregătind pentru o lume care nu are chiar așa de multe de oferit. Și invită să transformi lupta într-o artă, cu reguli și cunoaștere proprii, care să dea forță vieții. Și strălucire. Căci, experimentarea vieții în sine înseamnă cunoaștere, nu?