Pentru că ne aflăm în prima zi a anului 2018, o urare de “La mulți ani!” este cea mai potrivită. Să-l faceți cel mai bun an al vostru de până acum! Și să ne reîntâlnim pe acest blog și la anul, cu impresii bune, sentimente de mândrie față de ce (încă) urmeză să realizăm, și cu multă voie bună.

Cât despre tema acestui articol, aș vrea să aduc în atenție echilibrul – firav, ce-i drept – dintre tradiții și superstiții, pe de o parte, și planurile de Anul Nou, pe de altă parte.

Știm foarte bine că în noaptea anului nou trebuie să ai bani pe masă sau în buzunar, bucate din belșug, că e bine ca printre bucate să se numere strugurii, sau că trebuie să preferi carnea de curcan cărnii de pasăre. Că dacă te simți bine în această noapte, îți va merge bine tot anul, etc., etc. Dar… de fapt, cât de mult contează?

La fel, știm că e indicat să avem planuri și proiecte, hotărâri personale pentru noul an, și că trebuie să ne străduim din răsputeri să ni le respectăm. Dar… cât contează planul și cât contează ce faci pentru a-l realiza?

Așa că, prin multitudinea de tradiții și superstiții, ca și planuri de an viitor, se formează un conglomerat cu de toate, care le conține și pe unele, și pe celelalte. Prin el vom face probabil slalom și vom jongla cu situațiile cu care ne confruntăm, ca, bune cu rele amestecate, să ajungem cât mai aproape de unde dorim. Chiar dacă nu este neapărat valabil la nivel individual, ca referință socială, este ceea ce ne caracterizează.

Dacă ar fi să contemplu puțin acest peisaj pestriț, aș trage următoarea concluzie: superstițiile (cât de mici) deresponsabilizează, împiedcă responsabilizarea față de efortul necesar pentru a duce la bun sfârșit anumite planuri. Superstițiile, care au la bază niște frici anume, dau înapoi planurile sau le justifică eșecul, cam aici se învârtește legatura bolnavă dintre cele două. O legătură care pentru mulți nu există, o legătură care nu ar trebui, pentru nimeni, să existe.

Planurile și hotărârile, în schimb, dacă reușesc să se detașeze major față de micile superstiții, ar însemna o conștientizare mai mare (la nivel individual și colectiv), a faptului că avem cârma în mână. Întrebarea este: cum conducem acea cârmă? Să fie constant, cu răbdare, cu atenție, cu grijă, cu accelerație sau cu moderație, și mai ales, cu încăpățânarea de a ajunge acolo unde am decis să ajungem. Credeți că e cumva timpul să trecem la cârmă? Sau, așa cum îmi place adesea să spun, e timpul să apăsăm pe accelerație?