Una din ultimele cărți citite, ale lui 2018, “Iubiri caraghioase” e demnă de menționat pentru urmele pe care le poate lăsa după încheierea volumului.

De fapt, dacă ai parcurs și ultimele rânduri ale ultimei povestiri, impresia e aceea că n-ar mai fi nimic de adăugat. Că tot ce a fost de spus s-a spus.

Tocmai într-un astfel de moment m-am încăpățânat să fac câteva reflecții și note, pentru oricine și-ar pune întrebarea : de ce să citesc despre iubiri caraghioase, și nu despre iubiri serioase ?

Hai să vedem.

În primul rând că seriosul este amplu subminat printr-o solidă argumentare care nu lasă loc de echivoc :

« Dacă m-aș îndărătnici să-i spun […] lumii care ne înconjoară, adevărul de la obraz ar însemna s-o iau în serios. Și a lua în serios ceva atât de neserios înseamnă să devii tu însuți neserios. »

De aceea, cele 7 povestiri atestă o atitudine asumată, din capul locului, ca fiind una cel puțin umoristică.

O atare privire asupra relațiilor de cuplu presupune degajare, luciditate și analiză a celor mai intime resorturi care le fac să se formeze sau destrame, după caz. Ca pentru a-l face pe cititor părtaș al analizei, Milan Kundera introduce undeva în pasajele cărții distincția între joc și necesitate.

Există personaje pentru care iubirile împing o necesitate către împlinirea ei, și există altele pentru care iubirile țin de latura neobligativității, mai exact a unui joc.

Iată care sunt premisele unui astfel de joc, în varianta din “Simpozionul”:

“Figura Marelui Cuceritor a fost înlocuită de figura Marelui Culegător.”

« […] culesul a devenit un bun obicei, o chestiune de bonton și, aș spune, aproape o datorie. »

Pe fundalul întâmplărilor se profilează întotdeauna, pe lângă cei mânați de necesitate, câteva figuri care preferă jocul. Sunt cele care împing jocul atât de departe, încât par să-și dorească a-i da o funcție cathartică și a se lăsa purtați de el până dincolo de limitele ludicului. Astfel, ceea ce le-a dat prilej de evadare dintr-o realitate incomodă ar trebui să îi poarte către noi orizonturi izbăvitoare. Potrivit acestui mecanism, o glumă bună într-un joc pe cinste ar trebui înțeleasă și recunoscută ca atare, dar, suntem avertizați (în contextul primei povestiri) :

« Îți vei da seama însă că ființele umane nu sunt ființe umane sau că dumneata n-ai știut până acum ce sunt ființele umane. Nimeni nu va râde, te asigur. »

Așa că, un antierou dintre cei care umplu jocul cu glume de factura celei din « Nimeni nu va râde », sfârșește prin a fi singurul amuzat de farsa pusă în scenă. Caraghios, nu ?

Cu atât mai mult cu cât, de cealaltă parte a baricadei, spectacolul e de un ridicol plenar : instinctul imperios de supraviețuire al omului și interese generale prind în mijlocul lor probe de umanitate care nu pot trece decât drept caraghioase. Înțelegerea, comunicarea, respectul și iubirea stau atât de bine sub semnul relativismului, încât manifestările de umanitate care le rezumă la atitudini aleatorii sunt de un comic copios.

Interpretate în această cheie, « Iubirile caraghioase » sunt o adevărată reflecție asupra lanțului de pulsiuni care, pentru a nu-și pierde buna funcționare, trebuie puse mereu sub lupă :

Umanitatea, ca emanație de bunăvoință a omului, se regăsește pentru toți și întru toate sub o formă de verticalitate care nu face discriminări.

Cei care ajung să distingă astfel de manifestări veritabile de umanitate ale unui om, în noianul de prejudecăți și parti pris-uri sunt candidați la iubirea aceluia.

Iubirea, pentru a nu cădea în derizoriu și caraghios, ar trebui supusă probelor unui joc cu reguli îndrăznețe și mize mari. În care jucătorii au cu toții dreptul de a râde și de a primi privilegiul neobligativității.

 

Da, pulsiunile puse astfel sub lupă sunt garantul unor iubiri sănătoase, pe care suntem invitați să ni le imaginăm precum rezolvarea unor șarade, cu fiecare sfârșit de povestire în roman.

Deci, cum scoți asemenea iubiri caraghioase de sub blestemul lor?