Știu, titlul sună curios. Și te invită să vezi ce e în paginile cărții, tu neștiind despre ce este vorba. Direcțiile la care te aștepți sunt multe, și le-ai vrea noi. Fără să cunoști că, de fapt, e un păcat… cât o viață de om.

E o carte dură, Marius Albert Neguț nu își menajează cititorii, ci le înfățișează povestea într-un mod mai real decât realitatea însăși. În realitate nu sunt atât de multe instantanee șocante câte culege autorul în paginile cărții lui, sau nu sunt atât de vizibile. Deci, un prim cuvânt despre „Inocența păcatului”: e o poveste spusă cu intensitatea trăirii ei, trăibilă la infinit într-o lume în care inocența este peste tot.

În esență, cartea nu mi-a adus nimic nou sub lupă, am avut mai degrabă sentimentul că, da, e cineva preocupat de o stare de fapt care nu se prea vrea schimbată.

Nu oferă soluții, e doar un semnal de alarmă că lucrurile s-ar putea să rămână la fel.

Să dezvolt puțin: personajele sunt prinse în plasa întâmplărilor deformante din anii 80-89, a Revoluției din ’89 și a anilor imediat următori. Un profesor care încearcă să-și mențină calitatea de om și pedagog, în ciuda contextului potrivnic (sărac, de altfel, în cea mai mare parte a poveștii), și care e prins în vârtejul ne-norocului de a trăi într-o lume prea puțin umană. O tânără care e obligată din chiar anii de școală să pareze șocurile unei vieți schingiuitoare. Un cartier întreg care respiră sordid, și unde lupta se dă pe viață și pe bani. Moartea stă la pândă mai întotdeauna, fie că un cuțit curmă pulsațiile unei vieți al cărei păcat nu se ridică la înălțimea a tot ce ar putea fi el, în graba supraviețuirii, fie că un suflet se auto-anesteziază și cade în capcana întâmplărilor care, până la urmă, au toate șansele să îl inghită și să îl reducă la zero.

Ce mă intrigă este finalul: există un fir de speranță, care să pună viețile personajelor în echilibru. Un fir… Dar oare e de ajuns? Disproporția speranței în raport cu intensitatea trăirii nefericite din poveste este mare… Tocmai aici se vede rolul și rostul cărții.

Neputincioși într-un context defavorabil, oamenii acelei perioade și-au aruncat speranțele și așteptările, idealurile, peste timp. Peste timpul lor. Au strigat dreptatea și necesarul de normalitate care vor trebui să răscumpere acele vremuri. Și, peste timp, copiii au preluat idealurile ca pe ceva firesc. Cu multă încredere, cu impetuozitatea vârstei, cu mândria de a fi în putere și a se pregăti pentru fapte mari. Ceea ce le lipsește este tocmai povestea din urma lor. Trăirea „păcatului”, de care vorbește autorul, și povestea cât se poate de reală a urâțeniei care a contaminat oameni, lucruri și peisaje.

Așadar, copiii aceștia riscă să nu fie pregătiți pentru idealurile preluate, subestimând până la ignoranță forța păcatului de a fi om… mic.

Cartea este utilă pentru toți cei cărora această bază le lipsește, acest apel la realitate, într-o lume care se vrea cât mai strălucitoare. Dacă prinzi și ritmul poveștii, autorul mai are ceva să-ți spună: necazuri și urâțenii mici și mari la tot pasul, controlabile de altfel, macină puternic la rădăcină, întreținând păcatul.

Iar ca păcatul să nu mai mutileze, ar trebui să i se depășească inocența. După ultima filă a cărții, nu vei mai fi atât de copil încât să crezi în idealuri, fără o bază solidă.