Nu obișnuiesc să citesc cărți de dezvoltare personală. Mi se par prea prescriptive, greu de pus în practică, și asta cu atât mai mult cu cât le lipsesc rădăcini solide. Evident că, o astfel de lucrare scrisă de nu știu ce autor, chiar tradusă fidel și într-o ediție îngrijită frumos pentru cititorii români, va rămâne parte dintr-o aspirație către a ne comporta „cum trebuie” și… cum nu putem, dom’le.

Impresiile, recunosc și ale mele, rămân un „O, da!” fără substanță și fără fundament. Am spus ale mele, pentru că există într-adevăr o lucrare care a scăpat acestei cenzuri proprii, și pe care am citit-o cu mare drag. Nu am zăbovit mult asupra ei, după lectură, dar m-a intrigat că nu pot pune în practică ceea ce spune Eckhart Tolle în „Puterea prezentului”. Și dacă tot nu am obiceiul de a reciti, în speranța că doar-doar oi reuși să aplic ce spune omul acolo, am acordat ceva reflecții „de ce-ului” din spatele rateului teoriei.

Că prezentul are putere, da, e adevărat. Dar cine îi dă puterea, dacă nu noi, fiecare dintre noi? Îi dăm noi putere, cel puțin îl lăsăm să ne vorbească, să ne întrebe, îi remarcăm măcar existența, nu mai zic puterea? Până aici, sunt de acord cu ce scrie Eckhart Tolle, trăim mai degrabă în viitor, sau în trecut, uitând prezentul și bucuria lui. Partea amuzantă e că, tot încercând să ne concentrăm pe viitor sau trecut, nici nu ne pasă că atât trecutul, cât și viitorul își pot schimba substanța și încărcătura, datorită chiar prezentului în care facem așa și nu altfel.

Atitudinea de concentrare asupra a ceea ce va fi sau a fost face ca prezentul să fie lipsit de sens și de valoare. Îi secătuiesc comorile, îi extrag energia și îl îndreaptă către nu știu ce și nu știu unde.

O explicație ar fi că, față în față cu încărcătura pe care o poartă cu ele alte persoane, creăm o barieră pe care ei nu o pot trece către prezentul nostru. Nu ne pot afecta prezentul, dar ni-l retragem câte puțin către noi înșine, până când devine de nerecunoscut. Ne limităm prezentul și nici nu mai știm cu ce să-l populăm, să ne fie diferit de ce am văzut la cutare sau cutare.

O altă explicație, de data aceasta las la o parte relaționarea cu ceilalți. E normal ca prezentul să aibă secunde, minute, etc. frumoase și altele mai puțin plăcute. Unele cu sens și altele al căror sens ne scapă. Și se prea poate să încercăm, în speranța noastră că ne va fi bine, să unim momentele frumoase, plăcute, agreabile, cu sens, din prezent, de cele din trecut și de cele imaginate ca posibile în viitor, sau pur și simplu, posibile. Ne construim propria măreție, dacă nu au făcut-o alții pentru noi, educându-ne pentru viitor, lăudându-ne sau lamentându-ne trecutul.

Dar prezentul nu e construcția noastră. În refuzul de a accepta faptul în sine, se recurge la o reacție de c’est à prendre ou à laisser. Pentru mulți, e à prendre. Pentru șiii mai mulți, e à laisser. Sunt unii chiar care găsesc à prendre și à laisser în numele altora, populându-și propriul prezent gol de sens și de valoare, cu așa ceva. Reacția nu a fost trecută ușor cu vederea și s-a inventat, ca antidot, consilierea către a face ceva. A face ceva util, a face ceva în prezent.

Pentru mulți, a face se îndreaptă strict către material, palpabil. Pentru alții, mai… rafinați, se poate merge cu a face și mai departe, către intelectualitate. Pentru foarte puțini, mai rămâne, din prezent, timp, pentru a face mai mult decât atât. A-ți locui prezentul cu bucurie, cu o conștientizare a lui, în deplinătatea valorii lui, și recunoscând în el agentul schimbării. Și când spun schimbare, mă refer la tot firul conductor al unei vieți care riscă să se trăiască la voia întâmplării. A unui prezent din care subiectul care îl trăiește nu face parte, realmente.

Vorbesc despre a face – să-ți fie bine, indiferent de condițiile conjuncturale date. Sau mai degrabă să fii, cu atitudine, stil propriu și mod anume de a reflecta prezentul. Așa încât, atunci când privești o frunză din care picură apa unei ploi de vară, să respiri o dată cu ea. Și nu doar atât: să faci astfel ca și frunza, umilă și necuvântătoare, să se bucure de un spectator prin care respiră frumusețea prezentului. Să fii o amprentă a magicului din prezent (sub oricare din formele lui), în mod asumat, și cât se poate de articulat.

Așadar, te întreb: tu cine ești?