Notorie în literatura modernă, și de referință în seria semnată Milan Kundera, “Gluma” este o carte care, surprinzător titlului, trebuie luată în serios.

Pe scurt: în perioada de început a comunismului din Cehia, cineva face o glumă. Acel cineva e un aprig susținător al regimului, tânăr entuziast cu o carieră promițătoare ca om de știință (a se citi ad litteram și fără nuanțe tendețioase). Cum gluma lui, ca orice glumă, e un atribut al celor inteligenți, regimul nu avea decât să fie onorat a beneficia de susținători de asemenea anvergură intelectuală.

(Gluma în sine nu o voi dezvălui, ea fiind cheia de interpretare a romanului pentru fiecare cititor în parte.)

Urmarea e lesne de închipuit: gluma se ridică amenințătoare deasupra celui care o emite, îi acoperă și îi depășește umbra, urmându-l nefast tot timpul și la fiecare pas. Pentru că regimul nu tolerează glumele de factura acesteia. Și pentru că, asemeni oricărui regim ilegitim, comunismul manifestă suspiciune față de chiar membrii săi, vajnici susținători ai doctrinei, oricât de inteligenți ar fi ei. El știe doar să toace și să malaxeze, până la dispariția totală a identității, cu toate glumele ei.

Tribulațiile unui traseu generat de o glumă, în splendoarea stupidității lui, ar face pe oricare cititor să afirme: “Nu cred!”. Și cartea îi va răspunde mai mult decât verosimil: “Ba, ai să crezi!…”

Ce e de crezut?

Interesant e de văzut cum o glumă își poate întinde tentaculele nefaste nu numai în cadrul regimului comunist, ci și dincolo de el. Dacă regimul comunist e pus la index, și “rezolvat” ca atare, cum poate totuși o glumă (sau alta) să își desfășoare influența malefică asupra vieții care transcende comunismul, asupra vieții în general?

S-ar zice că, unei glume a personajului, viața însăși îi răspunde cu glume și mai bune. Dacă ai curajul să râzi, viața își va râde de tine, la rândul ei, demonstrându-ți, fără drept de apel, că nu doar tu ești cel care are umor. O va face prin oameni-mijlocitori care se comportă cât se poate de serios, fără a avea nici cea mai mică bănuială că sunt simple personaje montate într-una din glumele bune ale unei vieți accidentale. Acești mijlocitori se mișcă într-un firesc al gesturilor, ideilor și ideologiilor, afectelor și atitudinilor cărora cu greu le poți contesta autenticitatea. Căci, da, sunt autentici în firescul lor, perfect mulat, pliat pe circumstanțe, lipit de contingent până la a se confunda cu el. Tocmai că aici este problema.

Eroul lui Kundera trăiește sub forma unui act de curaj. Ar putea să ia în serios fiecare întâmplare și să se confunde cu realitatea vremii în care trăiește, indiferent care ar fi ea, până la identificare perfectă. Și chiar o face, până la un punct, dincolo de care își rezervă dreptul de a refuza identificarea.

Între a lua în serios și a glumi, are putința de a alege să glumească. Când nu glumește, sau nu mai glumește, înseamnă doar că nu răspunde cu o construcție proprie – întâmplărilor, nu și că nu înregistrează întâmplările în întreaga lor grozăvie. Prin propria-i alegere (glumă sau simplă conștientizare a realității), opune rezistență și refuză să fie un simplu agent al întâmplării.

Dar… cum să distingi accidentalul și circumstanțele – de adevărul tău ca om? Cum să faci diferența între a fi agent (obiect) și a fi subiect al vieții pe care o trăiești?

Ar fi negarea realității aleatoare și intuiția apartenenței la o altă lume… prea mult?