Chiar în momentul în care scriu acest articol, am o carte începută de ceva vreme lângă mine.

Și cum nu am mare viteză la citit, mi-am adus aminte de o împărțite a tipurilor de lectură în mai multe categorii, care însoțea o cărticică din colecția „Cartea de pe noptieră”.

Nu știu dacă este vorba de tipuri de citit, sau chiar de tipuri de cititori.

Dar se vorbea acolo de cititul de tip devorare a poveștii, de cititul lent (în care îți dai timp să asimilezi cele scrise). Ar mai fi cititul cu atenție (cu adnotări și sublinieri), cititul printre rânduri (spicuire), și probabil mai sunt și altele.

Personal, nu sunt o devoratoare de cărți. Îmi place să lecturez mai încet, dar mai bine. Acesta este și motivul pentru care eu nu am o colecție de genul „Cartea de pe noptieră”. Eu nu am cărți pe noptieră, iar când citesc, mai degrabă citesc cu atenție.

Tot așa, nu sunt adepta spicuirilor, atunci când este vorba de o carte. Nu sar pasaje, pentru că atunci nu aș mai citi o carte, în întreaga desfășurare a prezentării ei. Iar dacă nu gust stilul, prefer să las întreaga carte deoparte.

Aș putea numi stilul propriu de lectură destul de nonconformist, pentru că nu îmi propun să termin o carte deja începută, doar pentru că este începută, dacă am chef de o alta. Dar știu că, la un moment dat, o carte care mi-a plăcut, nu va rămâne neterminată. Nu mă străduiesc să-mi placă mai mult o temă decât alta, dacă la un moment dat nu este așa. Doar pentru a ajunge la finalul poveștii. Deci genul de tip devorare nu este unul care mi se potrivește. Pe de altă parte, a sări de la o temă la alta s-ar putea încadra la genul de spicuire.

Pe scurt, e bine ca o lectură să fie pe placul cititorului. De asemenea, cred că fiecare cititor are genul lui de lectură propriu, și chiar abordări diferite, în funcție de tematica acelor cărți pe care le citește.

Așadar, da, cititul poate fi o delectare. În stil propriu.