AuthorIKY

Despre tipurile de lectură

Chiar în momentul în care scriu acest articol, am o carte începută de ceva vreme lângă mine.

Și cum nu am mare viteză la citit, mi-am adus aminte de o împărțite a tipurilor de lectură în mai multe categorii, care însoțea Continue reading

Mini “ghid” de relaxare

 

Cred că e o perioadă bună pentru a vorbi despre cum ne relaxăm. Cum ne ocupăm timpul, cum ni-l petrecem frumos.

Ar fi câțiva Continue reading

“Cutia neagră” a unei povești – Amos Oz

A fost la modă acum vreo 10 ani, și mulți s-au plictisit și răsplictisit auzind de ea. „Cutia neagră” e o carte de referință, după părerea mea, și dacă nu ai citit-o încă, e timpul.

O să încerc să scriu câteva cuvinte despre ea, cu ce mi-a rămas în minte de atunci, iar cititorul acestui articol să-mi ierte puținătatea detaliilor cu care o descriu.

Scrisă de israelianul Amos Oz, cartea e, și dă, într-adevăr această senzație foarte puternică, cutia neagră a unei povești care se destramă în Continue reading

Sunt oameni care se descurcă mai bine în situații de criză

(recenzie pentru „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, de Fredrik Backman)

OK, să văd de unde încep. Fie de la constatarea că, da, sunt oameni care se descurcă mai bine în situații de criză decât în cele normale (care o fi acest normal?), fie de la aceea că… n-am mai scris de mult timp o recenzie de carte.

Chiar în acest moment, am ceva dezordine în jur, în speranța că mă ajută să scriu acest articol și să pun ordine acolo unde este ea necesară. (Revin și la cele din jur lăsate baltă, după ce voi domoli această dorință și această speranță).

Chiar zilele trecute am avut o scurtă discuție în baza acestei teme: sunt oameni care se descurcă mai bine în situații de criză. Oare sunt? Eu din care categorie fac parte?

 

Este și ceea ce am rezumat din cartea citită acum câteva săptămâni, Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, de Fredrik Backman (Fredrik, și nu Frederik). Cei care au citit-o deja, știu despre ce vorbesc. Bunica era un astfel de personaj.

Ca să o descriu puțin: în situații normale, era o mare dezordine și harababură. Mai exact, răsturna status quo-ul trezind indignare și valuri de dezaprobare, chiar și la propria ei fiică. Să nu mai lungesc vorba și să o citez direct pe ea: când i s-a spus că ar fi în stare să se certe și cu o cameră goală, a răspuns: „Da, și dacă acea cameră nu are dreptate? La asta nu te-ai gândit?”

 

În situații-limită însă, Bunica se activa. Fost medic, obișnuia să sară în ajutor atunci când toată lumea se dădea la o parte. Lua asupra sa pericolul, știind ce să facă și cum să procedeze ca să minimalizeze tragedia. Mai mult, a oferit soluția problemei de viață pentru mulți deznădăjduiți care și-au pierdut, pur și simplu, rostul și reperele în situația de criză: a ajutat o mamă rămasă fără copii să devină psiholog, a găsit un apartament liber în blocul în care stătea, pentru un orfan, și-a format propria nepoată să fie mai degrabă dintre aceia care se descurcă în situații de criză, decât din cei care nu. Lista completă, și detaliile unui astfel de demers, le găsiți în carte.

De unde și titlul, din observarea detaliilor: deși a ajutat, ei îi pare rău. Îi pare rău că nu a ajutat suficient, că nu a fost la înălțimea situației căreia a trebuit să-i facă față atât în criză, cât și în afara ei. Inclusiv, sau mai ales, în raport cu fiica ei.

 

În fapt, nu a fost o neconcordanță atât de mare între felul în care Bunica reacționa în situații de criză și în situații normale. Modul de percepție al celorlalți vizavi de faptele și spusele ei a creat o astfel de discordanță. Cei pe care i-a ajutat nu s-au mirat niciodată că nu a avut timp să scoată bomboanele de sub pernă. Dar cei lângă care doar trăia, da. Cum de?

Cum de poate fi o diferență între felul în care te descurci în situații de criză și cel în care te descurci în mod obișnuit?

Tu dintre care ești? (cu mențiunea că acea criză nu trebuie neapărat să fie aceea cu care s-a confruntat Bunica. Poate să fie criza ta, a mea, a noastră, separat sau laolaltă).

Eu cred că simplul fapt că îți poți pune o asemenea întrebare e un reper pentru păstrarea capacității de a te descurca. În orice fel de situație. Căci răspunsul s-ar putea să fie unul singur: Da. Pot.

O melodie cât o stare de suflet

Dacă o imagine face cât o mie de cuvinte (nu știu cum au fost numărate), ei bine, atunci o melodie face cât o stare de suflet.

Să explic cum: cred că multora ni s-a întâmplat să ascultăm aceeași piesă de multe, chiar foarte multe ori la rând. Nu știu cum se numește asta în română, dar de existat, există. Cu condiția să ai o melodie (se recomandă să fie mai multe per total) preferată.

Personal, o astfel de melodie îmi face bine în mod deosebit. De aceea o și ascult. Pe repeat.

În primul rând, îmi alungă orice gând negativ, și orice gând în plus. Sau pur și simplu orice gând. Linia melodică, pentru că e preferată, mă face atentă la ce se cântă acolo. Și o dată cu atenția, îmi direcționează și starea de spirit în direcția ei. OK, am înlăturat orice aglomerare de gânduri, sunt atentă, și am un creuzet emoțional disponibil pentru indefinibilul frumos al piesei.

Din primele acorduri, am făcut o schimbare de direcție a emoțiilor. Pe măsură ce o ascult, emoțiile se focalizează într-un sens pozitiv: optimism, hotărâre, bucurie, putere de a merge mai departe, etc. Asta depinde de fiecare, și în funcție de cum rezonează cu muzica aceea, ce-i transmite ea celui care o apreciază așa de mult.

Nu mai rămâne decât să mă las purtată de ritm, linia melodică o știu deja, versurile asemenea, știu cum va continua și cum se va încheia. Atunci când se oprește… o pun pe repeat, ca să stabilizez starea bună pe care mi-a dat-o. Să o las să acționeze asupra mea, să se generalizeze și să-mi pună zâmbetul pe buze.

 

E de preferat sa nu numeri până la o mie, să verifici dacă face chiar cât o stare, e bine să te oprești din repeat atunci când consideri că nu mai e nevoie de a reasculta. De fapt, îți dai seama când e suficient.

Iarăși, e de preferat să ai mai multe opțiuni (piese favorite), pentru a pretinde că ești un admirator sănătos și normal al muzicii.

 

P.S. N-o să dau nici o recomandare de piesă aici, deoarece dieferențele de gusturi în materie de muzică sunt multe, și sunt mari. Dar o să dau o sugestie: fă un exercițiu acum, cu melodia ta preferată, și verifică dacă am dreptate J

O pictură care răspândește lumină: „Bunavestire”

 

De această dată, o pictură într-un stil diferit, ne invită la o privire mai atentă și la reflecție. Este vorba de „Bunavestire”, redată cu mai puțină culoare și mai multă lumină (așa cum este potrivit pentru o reprezentare cu tematică religioasă de acest gen).

Farmecul ei constă în jocul de lumină și umbre care dă profunzime imaginii, și ne cheamă la a privi în perspectivă. Fecioara Maria și îngerul Gavriil par că vin de peste timp, să ne arate că Continue reading

Flower Power

O pictură cât o mie de cuvinte… E frumos să o privești atunci când ești trist sau vrei să îți schimbi dispoziția în bine. E frumos să scrii despre ea atunci când vrei să simți puterea stării de bine. Și mai e ceva… Continue reading

2.22 – Un film care Trebuie văzut

Știam că Trebuie văzut, și atunci când l-am văzut, mi-a lăsat impresia de excepțional. Așa că merită câteva cuvinte legat de ceea ce îl face să fie astfel. O să mă adresez în special celor care nu se miră de excepțional, sau care, o dată ce au înțeles Continue reading

“Serotonina” (Michel Houellebecq) – recenzie

Foarte la modă acum, „Serotonina” lui Michel Houellebecq apare pe toate gardurile librăriilor, este citită prin metrou, în parc, și cine nu o are se interesează asiduu de cumpărarea ei. Ceea ce face deliciul observării acestui fenomen, ca persoană care am citit-o deja, este că mulți amatori de lectură houellebecq-ciană se aruncă asupra ei cu o foame neobișnuită de serotonină.

Ar fi drăguț să găsești în paginile ei un tratat de fericire pe înțelesul tuturor, cu liste și pași, metode și acțiuni concrete de urmat ca ei să-și astâmpere această poftă, nu?

În realitate, Houellebecq, în stilul lui propriu, este mult mai departe de standardele de fericire către care ni se propune să ne îndreptăm cohorte, este de un realism și de o actualitate fruste. Ceea ce face ca povestea să fie vie, într-un context mult mai larg de întâmplări actuale și reale, în care e doar o verigă dintr-o rețea. Mișcările din acest cadru al prezentului pot modela și remodela succesiunea întâmplărilor din roman, și-i pot da finaluri multiple.

Dar să privim puțin mai îndeaproape:

„Primele antidepresive cunoscute (Seroplex, Prozac) măreau nivelul de serotonină sangvină inhibând recaptarea ei de către neuronii 5-HT1”. O nouă generație de antidepresive de prin 2017 se remarcă prin Captorix (“cu un mecanism mult mai simplu, deoarece era vorba de favorizarea eliberării prin exocitoză a serotoninei produse la nivelul mucoasei gastro-intestinale”. )*

 

Pe tot parcursul poveștii, personajul utilizează Captorix. Captorix, adjuvant artificial, pentru o degringoladă de întâmplări de o absurditate naturală.

Nu intru în detalii privind întâmplările povestite, ce am remarcat este tonul pe care îl folosește în poveste: ușor ironic și profund deziluzionat, personajul însuși fiind oarecum dezorientat în acțiunile pe care trebuie să le întreprindă, în absența vreunui fel de reper clar.

 

Pe parcurs, Captorix îl ajută, îi suplinește lipsa de serotonină și îl susține în a-și continua activitățile de persoană de 40 de ani, angajat în funcții discutabil de eficiente, cu un singur prieten bun, preponderent singur.

În felul în care evoluează lucrurile, nu suntem scutiți nici din a vedea personajul balansând între diverse posibilități, pe cât de frumoase unele, pe atât de întunecate altele.

Către finalul poveștii, artificiul medicamentos devine regenerator de serotonină naturală. Personajul reușește să depășească stadiul de pacient care se bazează strict pe Captorix pentru a-și menține sănătatea. Respectuos față de faptul că luna nu pică de pe cer, observă că: “Dumnezeu se ocupă de noi în realitate, se gândește la noi în fiecare clipă, și ne dă directive uneori foarte precise. Aceste elanuri de dragoste care abundă în pieptul nostru până într-acolo încât ne taie răsuflarea, aceste iluminări, aceste extazuri, inexplicabile dacă luăm în considerare natura noastră biologică, statutul nostru de simple primate, sunt semne extrem de clare.”*

După care… face greșeala de a se întoarce către lumea care nu vrea să vadă: o lume care moare încet de o fericire artificială, pe care o secretă fără nici un medicament și fără nici un scrupul.

 

 

*Traducerea aproximativă îmi aparține.

Să vorbim despre artă: „Yellow Mood”

De această dată, este vorba despre o pictură: Yellow Mood. Și este o pictură care te face să privești cu atenție, să vezi. Întregul său farmec este dat de folosirea culorii, iar îndată ce ai remarcat culoarea, să te gândești mai mult la subiectul tabloului. Așa ai să vezi dincolo de aparențe, în câteva chei succesive de interpretare.

Mai întâi, despre farmecul culorii… Prima impresie, cea care te surprinde de cum te uiți la această pictură, este de o abundență de galben, de explozie de culoare, și de lumină solară. Înveselește, întinerește, împrospătează printr-o strălucire fin sugerată de lumini ce cad peste recipientul în care sunt așezate florile. Iar florile îndrăznesc să își exprime frumusețea printr-un contrast de culoare inspirat, care cumva intrigă. În nuanțe închise, ele redau obraznic talentul naturii de a te face atent, de a da un semn că ea oferă flori ce merită privirea noastră, și întreaga noastră bucurie pentru simplul fapt că ele există.

De remarcat și trecerea treptată de la cafeniu și nuanțe mai închise la nuanțe vii de galben, și lumină ce răzbate prin fereastra încăperii. Din foarte puține culori, și mult accent pe nuanțe, s-a creat un tablou care duce florile dincolo de aspectul lor fotografic. Jocul de culori, lumini și umbre încântă, și invită la admirație.

 

Mai apoi, despre subiectul picturii… Florile, reprezentate prin culori închise, sunt așezate într-un vas care dă impresia de echilibru. Un înăuntru și un afară, sunt delimitate de florile culese și așezate frumos pentru a împodobi linia de separare, pentru a sugera interferențe, influențe, deschidere. Ele sunt toată bogăția imaginii, concentrând atenția asupra lor prin originalitate și natural, firesc, așa cum îi stă bine naturii.

La fel, echilibrul este dat și de impresia de rustic a unui înăuntru simplu și de lux natural, preferat oricăror alte forme sofisticate de frumos. Prin împodobirea unui vas – cu flori, se sugerează că natura e regină într-o încăpere unde simplitatea e la ea acasă, fiind mult mai îndrăzneață în expresie decât complicatele artificii voit orientate către frumusețe. Ceea ce reușesc să exprime aceste flori, vor reuși cu greu alte forme estetice mult prelucrate.

 

Per ansamblu, este o pictură pe care nu poți decât să o îndrăgești, care încântă și dă bună dispoziție oricărui privitor. Iar dacă privitorul este mai atent, va observa și echilibrul pe care îl dă imaginea pictată, atât prin culoare, cât și prin reprezentarea elementelor compoziției.

Uitându-te la tablou, pare că florile sunt admirate dintr-un unghi oblic, și nu direct din față: natura are farmecul de a invita la admirație subtil, doar sugerat, și nu trivial, nici în mod orbitor. Abia când îți întorci privirea către ea, și întreaga ta atenție, îți dai seama că atare frumusețe este de o evidență incontestabilă: estetica naturii creează echilibru, luminează ce e întunecat, eclipsează ce e deformat, simplifică ce e complicat. Nu aduce un astfel de echilibru… bucurie?

© 2020 IKY Style

Theme by Anders NorénUp ↑